Articolul analizează morfologia verbului maghiar, concentrându-se asupra rădăcinii verbale și a sistemului complex de diateze. Rădăcina majorității verbelor este identică cu forma de persoana a III-a singular la indicativ prezent, însă există o categorie specială de verbe cu terminația -ik (ex. alszik, „doarme”). Clasificarea diatezelor nu este unitară între lingviști, deși lingvistul József Bokor propune o împărțire în activă, medie și pasivă, cele mai importante categorii practice fiind cea activă, factitivă, reflexivă și reciprocă. Diateza factitivă (ex. írat, „pune pe cineva să scrie”) folosește sufixe precum -tat/-tet pentru a arăta că subiectul determină o altă persoană să efectueze acțiunea, în timp ce diateza reflexivă (ex. mosakodik, „se spală”) se formează cu sufixe specifice precum -kodik sau -kozik. În schimb, diateza reciprocă (ex. barátkozik, „se împrietenește”) exprimă acțiuni mutuale, fiind marcată prin complemente cu sufixul -val/-vel sau prin forme verbale reflexive, evidențiind astfel bogăția și flexibilitatea acestui sistem verbal.