Înotul este deplasarea prin apă fără asistență artificială, cu stiluri precum craul, bras, fluture și spate, având o istorie documentată încă din preistorie, cu desene de acum 9.000 de ani în deșertul libian (Vadi Sari) și referințe scrise din jurul anului 2000 î.Hr. Practicat în Grecia antică pentru educație fizică și în Roma pentru scopuri militare și igienice, înotul a fost prezent și în Japonia anului 36 î.Hr., unde se organizau mari competiții. În Evul Mediu, un edict din 745 d.Hr. a interzis îmbăiatul public, dar cavalerismul a recunoscut înotul ca una dintre cele șapte virtuți, iar în 1538, lingvistul german Nikolaus Wynmann a scris prima carte despre acest sport, interzisă de biserică în 1545. În secolele XV-XVIII, înotul a renăscut pentru igienă și agrement, cu primele ștranduri în Franța (1760) și bazine în Frankfurt (1774), iar competițiile europene au debutat în jurul anului 1800 cu brasul. În 1873, John Arthur Trudgen a introdus procedeul „trudgen”, iar înotul a devenit disciplină olimpică la primele Jocuri moderne de la Atena, în 1896.