Imnurile naționale, definite ca „cântece de slavă, devotament sau patriotism”, sunt adoptate prin constituție, lege sau tradiție, fiind de cele mai multe ori marșuri energice. Printre cele mai vechi se numără imnul olandez „Wilhelmus” (scris între 1568 și 1572), imnul japonez „Kimigayo” (cu cele mai vechi versuri, datând din 905), și imnul spaniol „La Marcha Real”, care a fost primul adoptat oficial (în 1770) și unul dintre puținele care nu au avut niciodată versuri oficiale. Popularitatea acestor cântece a crescut în secolul al XVIII-lea în Europa, exemple notabile fiind imnul britanic „God Save the King” (interpretat pentru prima dată în 1745) și cel francez „La Marseillaise” (scris în 1792 și adoptat în 1795). Statele multilingve adaptează imnurile la realitățile lor, precum Elveția cu versuri în patru limbi oficiale, Noua Zeelandă care îmbină versuri în maori și engleză, sau Africa de Sud, care include două cântece diferite în cinci dintre cele unsprezece limbi oficiale. Danemarca și Noua Zeelandă se remarcă prin câte două imnuri naționale cu statut egal, Noua Zeelandă adăugându-l pe „God Defend New Zealand” în 1977 pe lângă „God Save the King”. India, la rândul său, distinge între imnul național „Jana Gana Mana” (adoptat în 1950, scris de Rabindranath Tagore) și cântecul național „Vande Mataram”, compus de Bankim Chandra Chattopadhyay în anii 1870.