Prima criză marocană (sau Criza Tangerului) a fost o dispută internațională din perioada martie 1905 – mai 1906, generată de rivalitatea dintre Franța și Germania pentru controlul asupra Marocului. Totul a început pe 31 martie 1905, când Kaiserul Wilhelm al II-lea a vizitat Tangerul și a declarat public sprijinul său pentru suveranitatea sultanului, o provocare directă la adresa intereselor franceze. Franța a reacționat dur, mobilizându-și trupele, iar Germania a amenințat cu războiul, ceea ce a dus la demisia ministrului de externe francez, Théophile Delcassé, înainte ca ambele părți să accepte o conferință internațională. La Conferința de la Algeciras (16 ianuarie – 7 aprilie 1906), Germania s-a trezit aproape complet izolată, fiind susținută doar de Austro-Ungaria, în timp ce Franța a beneficiat de sprijinul ferm al Marii Britanii, Rusiei și Spaniei, semnându-se un compromis care îi lăsa francezilor controlul economic și politic asupra Marocului. Deși criza a fost rezolvată temporar, ea a întărit Antanta cordială și a adâncit tensiunile dintre marile puteri, contribuind direct la izbucnirea celei de-a doua crize marocane (Criza Agadirului) și, ulterior, la declanșarea Primului Război Mondial.