Criza economică din 1899-1901 a fost prima mare încercare economică a României după obținerea independenței, având la bază o economie vulnerabilă, dependentă în proporție de peste 80% de agricultură. Declanșarea crizei a fost cauzată de o secetă prelungită care a compromis recolta din 1899, dar și de contextul internațional dificil, marcat de Războiul Burilor și Răscoala Boxerilor, care a limitat accesul la fonduri externe. Efectele au fost devastatoare: producția agricolă a scăzut cu 65%, iar guvernul a fost nevoit să contracteze un împrumut extern de 175 de milioane de lei în condiții nefavorabile. Eșecul guvernelor conservatoare conduse de Gheorghe Grigore Cantacuzino și Petre Carp de a redresa situația l-a determinat pe regele Carol I să cheme la putere, în iulie 1901, Partidul Național Liberal, care a aplicat un program de austeritate severă. Deși acest plan a reechilibrat bugetul, a dus la sistarea cheltuielilor pentru apărare, lăsând Armata României nepregătită la izbucnirea Primului Război Mondial. Cu toate acestea, criza a avut și urmări pozitive, stimulând reforme ale statului și ale sistemului financiar-bancar, care au permis României să atingă apogeul dezvoltării economice în anul 1912.