Minereul uranifer reprezintă un zăcământ de uraniu cu o concentrație suficient de mare pentru a fi exploatat economic, deși uraniul este relativ răspândit în scoarța terestră, fiind de circa 500 de ori mai abundent decât aurul, dar necesitând concentrații de cel puțin 0,1–0,3% pentru a deveni viabil. Există aproximativ 100 de minerale uranifere, precum uraninitul, coffinitul sau carnotitul, iar extragerea se face din cariere, mine de adâncime sau prin metode in-situ, discutându-se chiar despre recuperarea uraniului din apa oceanică. La nivel global, Kazahstan, Australia și Canada domină piața, producând circa 70% din total, cu zăcăminte uriașe precum Olympic Dam (Australia) sau cele din bazinul Athabasca (Canada), iar în 2015 producția mondială a fost de aproximativ 60.500 de tone. România a avut un rol istoric important: între 1952 și 1960, la Băița, Bihor, s-au exploatat masiv circa 17.288 tone de uraniu, transportate în URSS ca despăgubiri de război pretinse în 1945. Astăzi, România este doar un producător marginal, mineritul fiind monopolizat de Compania Națională a Uraniului, dar povestea acestui mineral rămâne fascinantă datorită rarității zăcămintelor bogate și importanței sale strategice în energia nucleară.