Inflația reprezintă un dezechilibru economic major, caracterizat printr-o creștere generalizată a prețurilor și scăderea puterii de cumpărare a monedei, servind drept indicator final al coordonării politicilor guvernamentale și ale băncii centrale. Printre principalele cauze se numără emisiunea excesivă de monedă, excesul de cerere, creșterea costurilor de producție și inflația importată. Formele acesteia variază de la cea târâtoare (sub 3%, definită de Holzman în 1959) și moderată (15-30%, Dornbusch și Fischer în 1993), până la hiperinflație, care depășește 50% pe lună, conform definiției lui Phillip Cagan din 1956. Prevenirea implică politici monetare și bugetare riguroase, precum și stimularea ofertei prin investiții și creșterea productivității. Consecințele principale includ scăderea puterii de cumpărare a populației și redistribuirea veniturilor și a avuției.