Limbile romanice (sau neolatine) sunt o subfamilie a limbilor indo-europene care derivă din latina vulgară, vorbită de legionari și comercianți ai Imperiului Roman, și care numără astăzi peste 700 de milioane de vorbitori nativi la nivel mondial. Expansiunea imperiului între 350 î.Hr. și 150 d.Hr. a impus latina în Europa de Vest și de Sud, dar abia după căderea imperiului în secolul al V-lea dialectele regionale au început să se diferențieze în limbi distincte, cum ar fi italiana, spaniola sau franceza. Mai târziu, colonialismul portughez, spaniol și francez a dus limbile romanice pe toate continentele, motiv pentru care peste 70% dintre vorbitori trăiesc astăzi în afara Europei. Deși au pierdut sistemul de declinare al latinei (cu excepția românei, care și-a creat unul propriu), studiul lingvistului Mario Pei din 1949 a arătat că franceza s-a îndepărtat cel mai mult de latina clasică (44% divergență), în timp ce sarda logudoreză a păstrat-o cel mai aproape (8%). Nu în ultimul rând, teritoriul limbilor romanice nu corespunde cu cel al fostului imperiu, căci zone întinse precum Britannia, Africa de Nord sau Grecia sunt parte a „Romaniei Submerse”, păstrând doar urme în toponimie și vocabular.