Perioada comunistă din România (1947-1989) a fost una de dictatură totalitară, guvernată de un partid unic – Partidul Comunist Român (numit Partidul Muncitoresc Român între 1948-1965) – și s-a împărțit în Republica Populară Română (1947-1965) și Republica Socialistă România (1965-1989). Din punct de vedere economic, regimul a impus planificarea, centralizarea și naționalizarea, culminând cu legea din 11 iunie 1948, iar resursele țării au fost exploatate de sovietici prin companiile mixte SovRom pentru plata datoriilor de război. După moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1965), Nicolae Ceaușescu a devenit liderul partidului și apoi președinte al statului (1974), câștigând simpatie inițial prin denunțarea invaziei sovietice din Cehoslovacia (1968). Totuși, regimul a reprimat dur oponenții politici (execuții, torturi, închisonări), iar în mediul rural a urmărit eliminarea chiaburilor și colectivizarea agriculturii, deseori sub acuzații de sabotaj. Industrializarea forțată a dezvoltat masiv industria grea (siderurgie, chimie, mașini), dar a neglijat bunurile de larg consum, iar creșterea economică susținută prin credite occidentale nu a fost durabilă, contribuind la crize ulterioare și la prăbușirea regimului în 1989.