Cruciada ciobanilor desemnează două mișcări populare distincte, din secolele al XIII-lea și al XIV-lea, ambele apărute ca reacții la eșecurile cruciadelor oficiale. Prima, din 1251, a izbucnit în nordul Franței ca răspuns la capturarea regelui Ludovic al IX-lea în Egipt, fiind condusă de un călugăr bătrân, cunoscut ca Le Maître de Hongrie, care a adunat aproximativ 60.000 de țărani și ciobani. Deși au pretins că vor să-l salveze pe rege, aceștia s-au transformat rapid într-o revoltă violentă împotriva clerului și nobilimii, atacând preoți, mănăstiri și comunități evreiești, până când regenta Blanche de Castilia a ordonat arestarea lor, iar liderul a fost ucis. A doua mișcare, din 1320, a pornit din Normandia, condusă de un adolescent care pretindea că a primit porunci de la Sfântul Spirit, iar ciobanii au mărșăluit spre Spania, atacând castele, leprozerii și evrei pe drum. Regele Filip al V-lea al Franței a refuzat să-i sprijine, iar Papa Ioan al XXII-lea a ordonat oprirea lor, în timp ce regele Jaime al II-lea al Aragonului a jurat să-și protejeze supușii evrei de violențele lor. Ambele cruciade au fost, în esență, revolte sociale și religioase ale țăranilor săraci, care au degenerat în haos și au fost înăbușite rapid de autorități.