Canada de Sus (în engleză Upper Canada) a fost o provincie britanică creată în 1791 prin Actul Constituțional, prin împărțirea fostei Provincii Québec în două teritorii, marcând începutul unei colonii cu un caracter profund englez și protestant, populată inițial de circa 6.000 de loialiști americani stabiliți pe malurile Sfântului Laurențiu și ale lacului Ontario.

Provincia a jucat un rol crucial în Războiul din 1812, când capitala sa, York (astăzi Toronto), a fost jefuită de trupele americane, însă atacurile au fost respinse de britanici și milițiile locale la celebra bătălie de la Queenston Heights.

Încă de la începuturile sale, Canada de Sus a fost o colonie progresistă: în 1793, guvernatorul Simcoe a adoptat prima lege britanică de restrângere a sclaviei, iar între 1830 și 1860, aproximativ 30.000 de sclavi afro-americani și-au găsit libertatea aici prin celebra „calea ferată subterană”.

Tensiunile cu Canada de Jos și dorința de reformare a instituțiilor au provocat revoltele din 1837-1838, conduse de William Lyon Mackenzie; ancheta liberalului britanic Lord Durham a concluzionat că „două națiuni erau în război în sânul aceluiași stat”, recomandând unificarea forțată.

Astfel, în februarie 1841, Canada de Sus a fost unită cu Canada de Jos prin Actul de Unire, iar această entitate federală a devenit parte a Confederației Canadiene în 1867, când vechea provincie și-a schimbat numele în Provincia Ontario.