Afixul este un morfem legat care se atașează întotdeauna unei baze (rădăcină, temă sau cuvânt) pentru a adăuga informație lexicală sau gramatică, fiind un instrument fundamental al limbii. După poziția lor, distingem prefixe (înaintea bazei), sufixe (după bază) și infixe (inserate în interiorul rădăcinii), iar funcțional pot fi derivaționale (creează cuvinte noi, precum sufixul englezesc -hood din brotherhood) sau flexionare (doar gramaticale, de exemplu desinențele verbale). Limbile variază mult în folosirea lor: cele izolante nu le folosesc deloc, cele analitice le folosesc puțin, iar cele sintetice (precum latina sau greaca) le folosesc intens, unele preferând prefixarea (ex. limbile bantu) sau sufixarea. Originea lor este fascinantă: afixele provin, de regulă, din cuvinte autonome care au suferit o abstractizare a sensului, cum este cazul sufixului -hood, derivat dintr-un termen ce însemna „calitate” sau „caracteristică”. O particularitate remarcabilă apare în limba maghiară, unde preverbele (ex. be sau meg) se pot detașa de verb, permițând intercalarea unor auxiliare sau mutarea la finalul propoziției la imperativ (ex. Verd meg! „Bate-l!”). În plus, există dezbateri aprinse privind elementele de compunere numite afixoide sau semiafixe (ex. micro-, pseudo-), care se află la granița dintre afix și compus, iar productivitatea lor este un indicator esențial al vitalității unei limbi.