Arestul la domiciliu este o măsură prin care o persoană este reținută în locuința sa, cu deplasarea restricționată sau interzisă, reprezentând o alternativă directă la detenția în închisoare. Deși folosită istoric încă din secolul al XVII-lea (exemplul ilustru fiind Galileo Galilei în 1633), a devenit o practică largă în Occident la sfârșitul secolului al XX-lea, când monitorizarea electronică a făcut-o ieftină și simplă, prima sentință de acest tip fiind emisă în Boston în 1983. Obiectivele sale moderne sunt împiedicarea recidivei și diminuarea costurilor statului, permițând condamnatului să-și păstreze locul de muncă și relațiile de familie, dar este adesea folosit și de regimurile autoritare ca represiune asupra dizidenților politici. Condițiile variază semnificativ: de la restricții de a părăsi casa doar pe timpul nopții până la „încarcerarea la domiciliu” de 24/7, fiind totuși permise deplasări pentru serviciu, consultații medicale sau apariții în instanță. Comunicarea externă este adesea monitorizată, iar gradul de severitate impus depinde strict de restricțiile stabilite prin hotărârea judecătorească.