Arestul reprezintă privarea de libertate a unei persoane în cadrul unei investigații penale, având rolul de a reține suspectul pentru interogare sau acuzare. Deși puterea de arest aparține de obicei poliției, în țări precum Anglia, Țara Galilor, Franța, Germania sau Austria, cetățenii pot efectua arestări în anumite condiții, cum ar fi prinderea în flagrant. Pentru a preveni abuzurile, legislația impune motive bine justificate (cauză penală în SUA) și limite stricte de timp, de regulă 24-48 de ore înainte de acuzare sau eliberare. Etimologic, termenul provine din francezul „arrêt”, însemnând „a opri”. În România, din 2014, Codul penal a introdus arestul la domiciliu ca alternativă la arestul preventiv, cu o durată maximă de jumătate din pedeapsa maximă, dar nu mai mult de 5 ani. Totuși, această măsură a fost criticată pentru lipsa de corelare legislativă, permițând celor aflați în arest la domiciliu să-și păstreze salariile, și pentru situația absurdă a persoanelor fără adăpost, cărora li se impune o astfel de măsură fără a avea o locuință.