Hărțile meteo sunt instrumente esențiale care afișează caracteristici meteorologice pe o anumită zonă la un moment dat, utilizate încă de la mijlocul secolului al XIX-lea pentru cercetare și prognoză. Acestea folosesc simboluri și izolinii (precum izotermele pentru temperatură) pentru a localiza fronturile atmosferice, iar hărțile isotach identifică jet-stream-ul, în timp ce analiza la nivelurile de 700 și 500 hPa indică mișcarea ciclonilor tropicali. Utilizarea modernă a început în timpul războiului din Crimeea, când savantul francez Urbain Le Verrier a demonstrat că o hartă cronologică a furtunilor ar fi permis evitarea devastării flotei de la Balaklava. În 1861, omul de știință englez Francis Galton a realizat prima hartă meteo din lume, trăgând date de la stațiile meteorologice și demonstrând circulația aerului în sens orar în jurul zonelor de înaltă presiune, pentru care a inventat termenul „anticiclon”; ulterior, ziarul The Times a început să imprime astfel de hărți. În Statele Unite, Institutul Smithsonian (sub conducerea lui Joseph Henry) și-a dezvoltat rețeaua de observatori între anii 1840-1860, iar U.S. Army Signal Corps a extins această rețea spre vest între 1870 și 1874, dar adoptarea completă a fusurilor orare (în 1905) a fost crucială pentru standardizarea datelor. În final, hărțile de suprafață descriu izobarele pentru zonele de presiune, iar codurile de nori și rapoartele sinoptice ale observatorilor profesioniști completează tabloul meteorologic.