Legea salarizării unitare a bugetarilor a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2010, având ca principiu fundamental un raport maxim de 1 la 12 între salariul minim pe economie și cel mai mare salariu din sistemul bugetar, respectiv cel al președintelui României, deși la momentul aplicării acesta câștiga doar de 9 ori salariul minim. Scopul declarat era eliminarea discrepanțelor uriașe din sistem, unde unii bugetari depășeau 14.000 de lei lunar, însă diferențele reale au făcut aproape imposibilă o echilibrare rapidă, un scenariu optimist indicând abia anul 2015 pentru o rezolvare. Mecanismul legii presupunea înghețarea salariilor mari și creșterea treptată a celor mici, alături de reducerea progresivă a cheltuielilor cu personalul în PIB de la 9,4% în 2009 până la 7% în 2015, iar salariul minim de 705 lei pe 2010 putea crește doar prin reducerea numărului de angajați. Legea excludea angajații BNR, CNVM, CSA și CSSPP din incidența sa, fiind o cerință explicită a Fondului Monetar Internațional în cadrul acordului stand-by, prin care România primea aproape 20 de miliarde de euro de la FMI, Comisia Europeană și Banca Mondială. Deși foarte contestat de sindicate, acest act normativ a reprezentat una dintre cele mai controversate reforme ale sistemului public românesc, condiționând finanțarea externă și modificând radical modul de remunerare a funcționarilor.